Sticky

Responsabilitatea cronicarului de cursă lungă

La prima vedere totul este frumos. Cronicarul merge la concerte, vede trupe, stă de vorbă cu muzicienii, se pozează cu ei, trece prin diferite cluburi, bea o bere cu prietenii şi colegii, apoi vine acasă şi scrie despre ce-a văzut şi auzit. O boemie cum nu se mai găseşte, în compania unuia dintre cele mai perfecte lucruri din lume: sunetul.

Desigur. Doar că nu.

Nu neg. Fac toate lucrurile de mai sus. Uneori şi-n plus. În acelaşi timp duc în spate responsabilităţi pe care nu mulţi sunt gata să şi le asume sau, dacă sunt, nu sunt gata să răspundă în urma lucrurilor ce derivă de aici.

andreiNenea ăsta care merge la concerte poartă o responsabilitate faţă de organizator. Organizatorul îţi oferă acces la concertul său sub forma unei acreditări de presă, în general, sau invitaţie, în special, dacă pe lista de presă apar fel de fel de domni şi doamne care ocupă degeaba spaţiu, dar din diferite motive nu pot fi refuzaţi. În schimbul acestui lucru se aşteaptă ca totul să fie perfect. Se aşteaptă ca tu să scrii de bine. Ca totul să fie ca-n Luceafărul lui Eminescu şi ca din seara aceea la care te-a acceptat şi pe tine să se răsfrângă luna de pe cer. Tu nu ştii să faci asta. Nu accepţi să mănânci din palmă, indiferent de meniu. Vii acasă şi scrii exact ceea ce simţi, ce-ai primit. Şi poate că nu este de bine. Şi organizatorul se va supăra. Aşa apar tensiunile. Între voi nu va mai fi cum a fost. Poate că data viitoare vei ajunge să nu mai primeşti acreditare. Ştie el că tu ai scris de rău data trecută. Da, nu contează că poate ai subliniat lucruri care trebuie şi pot fi reparate. Nimeni nu se gândeşte la asta. Tu vei fi întotdeauna de vină.

Nenea ăsta care merge la concerte poartă o responsabilitate faţă de publicaţia/site-ul pentru care activează. Pentru că peste tot sunt oameni. Pentru că peste tot oamenii cunosc alţi oameni. Şi pentru că este posibil ca acela pentru care scrii să fie prieten/cunoştinţă/amic cu acela despre care scrii. Şi aici intervin unele lucruri. Uneori ţi se spune să o laşi mai moale. Altădată ţi se spune să scoţi partea aia din material. În cazurile cele mai simpatice te trezeşti cu materialul publicat, dar după ce acesta a fost ciuntit conform intereselor şi prieteniilor. De ce spun că astea sunt cazurile simpatice? Pentru că dacă-n tine mai adastă vreo urmă de caracter şi responsabilitate vei ajunge în faţa oglinzii întrebându-te de ce nu eşti lăsat să fii corect când ai dreptate. Activez pe segmentul acesta de la finalul anului 2011, dacă-mi aduc bine aminte. Există, de exemplu, un nume care şi-a asumat alături de mine tot ceea ce am scris şi care, asumându-şi asta, şi-a asumat şi situaţiile neplăcute prin care am trecut împreună din acest motiv. Acel nume este Metropotam. Aşa se face presa. Alături, la bine şi la greu, trecând de interese meschine sau temeri nefondate. În rest, încă nu am uitat cum arătau materialele mele dimineaţa, publicate undeva, în altă parte. Fraze întregi dispărute, lucruri întregi evacuate din text, idei pierdute pentru totdeauna. Încă nu am uitat cum m-au trădat colegii direcţi, unii dintre ei beneficiind la acea vreme de mai multă credinţă şi apreciere din partea mea decât îmi acordam mie însumi.
Momentan sunt iar bine. Aici.

edguyNenea ăsta care merge la concerte poartă o responsabilitate faţă de trupele/artistul despre care scrie. În caz că nu ştiaţi, vă spun eu, cel puţin referitor la trupele româneşti: în ţara asta există numai trupe excelente, compuse doar din muzicieni de geniu şi, neapărat, cu personalităţi puternice, unele care nu acceptă vreo subliniere negativă, pentru că ele-şi cunosc bine misiunea cu care au fost înzestrate. Iar dacă tu, bă scribule, ai scris ceva negativ de ele, atunci eşti prostul care nu înţelege ce-a vrut să transmită artistul. De aici derivă multe lucruri. Pe conturile personale de Facebook apar miştouri la adresa ta, susţinute de cohorta de domni despre care voi vorbi în paragraful următor. Ţi se spune chiar că ştiu ei că ai fost plătit de trupa X ca să scrii de rău de trupa Y. Unii te abordează direct şi-ţi spun că la următorul concert vor avea grijă să dea ochii cu tine. Cauţi personajul în online. Provine dintr-o trupă la început de drum şi are 16 ani. Zâmbeşti. Dacă mai poţi. Te roagă soţia să nu-l pocneşti când îl vezi, că e mic şi nu ştie ce face. Ştii că nu ştie. Dar ştii că nu meriţi asta. O nouă zi, o altă mică dramă, o dramoletă singuratică, încă puţină durere-n suflet.

Nenea ăsta care merge la concerte poartă o responsabilitate faţă de fanii trupei/trupelor/artistului despre care scrie. Fani care nu trebuie lăsaţi de cele mai multe ori să vorbească. Pentru că dacă nu le convine ce ai scris, începe bâlciul. Iar românii ştiu să te facă zdrenţe când le-ai atacat convingerile lor intime. Devii agramat, analfabet, nenorocit, nepriceput, jurnalist de duzină, jegos, imbecil…adăugaţi voi ce doriţi. În cazurile patologice, de care nici psihiatrul nu are şanse să se ocupe, eşti ameninţat că la următorul concert vei fi sancţionat corespunzător sau, ceva mai finuţ şi fără implicări fizice directe, ţi se urează să dai în cancer. Vorbesc serios. Nimic nu este mai grav decât să loveşti convingerile fanului. Pentru că, jurnalistule, el are libertatea de a avea părerea sa, dar să dea naiba să-ţi închipui că tu ai libertatea de a avea părerea ta, c-ai să vezi ce iese! Şi ajungi acasă, şi începi să citeşti comentariile, şi-ţi pui tâmpla-n mâini sau în mâinile soţiei şi ţi-aduci aminte că undeva în Bucureştiul acesta ai lăsat la cineva o armă. Te gândeşti dacă nu cumva ar trebui să reîncepi să o porţi.

kryptonNenea ăsta care merge la concerte poartă o responsabilitate faţă de prieteni/cunoştinţe/amici. Fiecare dintre ei te urmăreşte. Fiecare dintre ei aşteaptă ceva de la tine. Şi dacă ai nimerit prost şi le lezezi convingerile, se comportă cumva la fel ca şi categoria de mai sus, minus urările legate de cancer şi ameninţările fizice. Desigur, din motive legate de faptul că ei chiar te cunosc şi ştiu că treburile astea nu ar rămâne nesancţionate. Dar încep să-ţi scrie pe diferite reţele sociale, în particular. Nu le-a plăcut neapărat ce-ai spus despre X, ar fi putut fi subliniat faptul că, lucrurile nu stau chiar aşa pentru că, poate că acolo s-ar fi putut formula altfel, există posibilitatea să fie ca tine dar ei au nişte date conform cărora treburile stau altfel…toate acestea curg prin faţa ta şi tu te blochezi. Pentru că ei te cunosc şi, mai ales din punctul acesta de vedere, te-ai fi aşteptat ca discuţia să pornească de la faptul că întotdeauna spui ce crezi, nu de la faptul că mă, naşpa, m-ai dezamăgit, nu sunt sigur că am să te mai citesc. Nimic nu este mai trist decât să constaţi că cei de lângă tine uită cine eşti pe baza credinţelor personale. Te simţi trădat. Nu-i nimic, mâine ai un nou concert. O să fie şi mai rău.

Nenea ăsta care merge la concerte poartă o responsabilitate faţă de colegii de presă, fie ei redactori sau fotografi. Aici e ceva mai complicat. Aici intervine chintesenţa lucrurilor scrise mai sus. Colegul tău este fan. Colegul tău este prieten cu organizatorul, trupele, artistul. Colegul tău nu este, clar, tu. Colegul tău este întotdeauna mult mai pregătit decât vei fi tu vreodată să treacă la compromisuri. Fiind prieten şi fan cu X şi Y, colegul tău va găsi de cuviinţă să te ajute. Şi te va ajuta. Te va vorbi de rău organizatorului sau celui care are cuţitul în mână. Te va înfiera cu mânie proletară, ai văzut ce-a scris ăla, eu nu sunt de părerea asta, mi se pare absolut exagerat, nu ştiu de ce naiba i-ai dat acreditare, ai grijă cu el. Devii un element reacţionar şi periculos. Nimeni, niciodată, sub nici o formă, nu va fi capabil să-ţi facă mai mult rău decât colegul tău. Pentru că slăvindu-se pe sine, te elimină pe tine. Şi asta poate însemna că data viitoare, pe lângă acreditarea lui, mai poate primi una şi pentru prietena sau prietenul lui, în locul aceleia care nu ţi-a mai fost acordată ţie. Sau poate că terţul îi va plăti şi berea. Poate terţul o să-l bată pe burtă, mai ales dacă este mare. Şi asta înseamnă că din clipa aia va fi şi mai tovarăş cu terţul căruia i te-a înfierat. Din toţi rărunchii strigă un întreg popor/Să-l judecăm, tu-i crucea lui de scriitor.

Revenim la primul paragraf.

“La prima vedere totul este frumos. Cronicarul merge la concerte, vede trupe, stă de vorbă cu muzicienii, se pozează cu ei, trece prin diferite cluburi, bea o bere cu prietenii şi colegii, apoi vine acasă şi scrie despre ce-a văzut şi auzit. O boemie cum nu se mai găseşte, în compania unuia dintre cele mai perfecte lucruri din lume: sunetul.”

the cultAdăugaţi la frumuseţea asta a vieţii tot ce v-am spus prin rândurile care au urmat. În cazul în care sunteţi genul de persoană pentru care verticalitatea este un mod de viaţă, iar jurnalismul o exprimare directă a acesteia, adăugaţi mustrările de conştiinţă. Grijile. Serile în care vă lăsaţi jumătatea acasă pentru a merge să vă faceţi datoria faţă de voi şi ceilalţi, ştiind clar că după unele dintre aceste seri veţi fi făcuţi praf şi că între voi şi un infractor de drept comun…cel din urmă va beneficia de o imagine mai bună. Clipele când trebuie să apelaţi la ceea ce poate nici nu ştiţi că aveţi pentru a mai putea merge înainte. Adăugaţi, destul de important şi acest aspect, lipsa avantajelor materiale. Cum adică, jurnalistul ăsta de concert nu este plătit? Să râdem. NU. Ok, poate ai nesperata şansă de a nimeri undeva unde se întâmplă şi aşa ceva. În proporţie de, aş spune eu 98%, nu. Ca idee, că tot mă întreabă lumea cât şi ce, singurii care m-au plătit pentru munca mea au fost tot cei de la Metropotam. Poate aşa terminăm cu zecile de întrebări legate de cât îţi dă Rockstage, apărute pe vremea când prestam acolo şi, acum, cât îţi dă Rocksounds. Cu ultimele două nume am colaborat strict dezinteresat. Să fie bine înţeles, mi-am asumat asta, alături de toţi cei de acolo, oameni ca şi mine. Unicul avantaj este acreditarea de presă. Şi asta, repet, se întâmplă în 98% din cazuri. În rest, banii de transport, asta incluzând taxiul la ore târzii din noapte, banii de bere, banii de mâncare, că poate ai nevoie şi de asta, banii pentru eventualul merchandising, banii pentru biletul pe care-l cumperi jumătăţii, dacă doreşti să o aduci şi pe ea la eveniment, banii pentru orice altceva..provin din propriile tale buzunare. Nu înţelegeţi greşit, nu mă plâng. Am un buget lunar alocat acestor seri. Vă spun doar cum este, ca să ştiţi cum vă va fi. Plăteşti, dragă cronicarule de concert, pentru a fi urcat pe cruce, fără a fi recompensat ca să poţi presăra ceva miere pe ea. Eşti gata pentru asta? Mă mai fericiţi? Ne mai fericiţi?

Şi o să întrebaţi…de ce ai face asta, în condiţiile acestea? Nu eşti plătit, eşti înjurat ca la uşa cortului, ameninţat direct, blestemat cu boli pe care nici vrăjitoarele nu îndrăznesc să le abordeze, contestat, banat, barat, asimilat cu pleava societăţii, cenzurat oricum şi la orice oră şi nici măcar anunţat de asta, renegat de prieteni şi trădat de colegi…de ce ai face asta fără să obţii din tot ce faci…nimic?

Răspunsul este simplu şi ţine de interior. Dacă ai o chemare…nu poţi să nu-i dai curs. Pentru că a iubi acea chemare, aşa cum vine ea, la pachet cu toate lucrurile mai puţin plăcute, mult mai multe decât cele plăcute, înseamnă a te iubi pe tine şi, trecând de asta, a-i iubi pe cei cărora le oferi ceea poţi face. Chiar dacă ei nu te vor iubi, chiar dacă te vor trăda, chiar dacă te vor ameninţa.

buciumAsta, pentru un jurnalist care mai este jurnalist, înseamnă, de fapt, să trăieşti. Să-ţi faci meseria.

Eu? O să fiu întotdeauna fericit că-l salut pe Andrei Irode. O să mă bucur că strâng mâna colegilor, inclusiv a celor despre care ştiu că ar fi gata, într-o societate apusă, să participe direct la dosarul meu de cadre. O să râd când sunt ameninţat. Am crescut într-un cartier în care fiecare zi de viaţă era o ameninţare a existenţei. O să merg înainte. Întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Iar dacă voi, ăştia tineri, care consideraţi că lumea asta este extraordinară şi fantastică, sunteţi gata să duceţi toate acestea alături de noi, vă aştept în orice club, la orice concert. Prima bere o dăm noi, eu şi Cristi. Pentru că…rocksounds. Asta avem în suflet.

Ca întotdeauna, să ne auzim cu bine de la următoarea cântare.

About BogDan

Sunt un geniu. Egocentric, infernal și răsfățat. Sunt contestat și contestabil. Nu servesc meniuri din palmă și aștern în cuvinte strict ceea ce simt. Urăsc ipocrizia. Nu sunt tolerant și corect politic. Nu-mi iubesc țara. Cel mai important, dresez nervurile răsucite ale frazei.

3 comments

  1. Uite că de această dată nu comentez pe Facebook. Asta din respect faţă de rocksounds.ro
    Din punctul meu de vedere tot ce ai scris acolo este absolut adevărat. Cu o mică paranteză, dacă îmi permiţi. Din păcate, porcăriile cu pricina nu se opresc numai la jurnaliştii de concert. Porcării asemănătoare păţeşti de fiecare dată când scrii contra curentului. Uite, spre norocul meu, la actualul loc de muncă nu am parte de asemenea tâmpenii şi nimeni nu mi-a interzis sau ciuntit un subiect. Aceasta este însă din păcate excepţia care confirmă regula. Pe de altă parte, nu dezarma….cei care îţi urează din tot sufletul lor mic şi simpatic un cancer sublim, te citesc. Îi deranjează ceea ce scrii. Te vor citi în continuare, tocmai pentru plăcerea de a te înjura mai departe.
    Cât despre partea în care spui că te ameninţă că la următorul concert vor veni să îţi strângă mâna nu tocmai prieteneşte….chestia asta mă cam face să râd. Fereşte-te de cei care nu te blesteamă….cei care latră, de obicei nu pot sau pur şi simplu le este frică să muşte!

    • Îţi dai seama, Liviu, că nu am nici o problemă nici cu unii, nici cu alţii. Mi se pot ura o mie de
      lucruri. Poate mă vor lovi, poate nu, e clar însă că nu din cauza lor se va întâmpla asta.
      Cât despre restul, ameninţările fizice mă fac de fiecare dată să râd, indiferent de unde vin. În
      primul rând pentru dovada cruntă de imaturitate, că na, când ajungi să tratezi lucrurile aşa nu se
      poate spune că ai fi pregătit pentru viaţă, şi apoi pentru că ştiu că sunt genul de om care le
      primeşte şi pe astea când vin şi le tratează ca atare. Surprinzător de neprietenos devin în clipele
      acelea, dar asta este. Eu sper însă să nu vină vremea când de la cuvinte se ajunge şi la fapte. Ar fi
      trist. Tare trist.
      Oameni şi oameni. Şi da, ai dreptate. Treburile sunt din ce în ce mai mult o excepţie care confirmă
      regula. Că aşa-i la noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

BIGTheme.net • Free Website Templates - Downlaod Full Themes