Sticky

Metalhead Meeting: evenimentul perfect!

Arenele Romane devin al doilea loc unde, din anumite puncte de vedere, aș putea să-mi aduc un pat și un dulap. Primul este Silver Church și chiar glumeam cândva pe tema aceasta cu cei de acolo, că prea se țineau evenimentele lanț în clubul lor. Ei bine, după 30 mai (Înregistrat în România #2) și 31 mai (The R.O.C.K. ft. Dave Evans), 7 iunie mă întorcea la scena din Parcul Carol pentru sunete ceva mai diferite. O săptămână, de trei ori Arene.

Pe Endsight nu i-am prins. O combinație de factori m-a făcut să-i ratez. Chiar dacă au urcat pe scenă ceva mai târziu din cauza unor probleme avute de Sepultura în drum spre București, tot nu au urcat suficient de târziu pentru a face și un întârziat ca mine să-i asculte. Sper din tot sufletul să-i prind data viitoare, le sunt dator un spectator în plus. Și, desigur, o vorbă bună.

Așa că am asistat la năvălirea pe scenă a clujenilor de la Diamonds Are Forever. Care, de altfel, ne-au anunțat de câteva ori că ei sunt Diamonds Are Forever și că sunt din Cluj. Nu era nevoie, pricepusem din prima, dar apreciem și una și alta. Trecând de asta, le apreciem prestația, absolut de vis. Ceea ce ne-au oferit pe scena românească ține de atitudinea de afară și este bine să începem să ne uităm în curtea noastră, căci avem la ce. După un check de voce, ironizat cumva de câteva persoane din public, trupa s-a pornit să arunce metal spre public. Cu Horia la timonă, având un joc de scenă cum rar am văzut pe meleagurile astea, și o atitudine de frontman de trupă mare, și cu un Istvan Pataky care-i suplinea perfect partitura și jocul de scenă, Diamonds Are Forever au adus lumea la un wall of death care nu se întâmplă ușor la un debut de ostilități. Bine, acum păstrați proporția: nu suntem la Wacken, suntem la Arenele Romane. Dar Diamonds Are Forever, a doua trupă pe scenă, i-a pus pe oameni la treabă. Credeți-mă, am văzut la București trupe cu nume care au eșuat să realizeze o conexiune cu publicul. Metalcore, ceva death, tehnicieni impecabili și suflet, asta a fost rețeta oferită de trupă celor sosiți la Arene. Îi mai așteptăm, merită.

Sincarnate nu s-a potrivit chiar foarte bine cu prestația trupei de dinainte. Teme ceva mai ezoterice, un doom mai liric pe unele pasaje și, prin prisma muzicii prestate, o atitudine ceva mai puțin energică și agresivă pe scenă. Însă asta nu înseamnă că nu au meritele lor. Formația sună foarte bine și, pusă în contextul unui eveniment dedicat genului pe care-l practică, va ieși fără probleme la suprafață. Au un vocal excelent, instrumentația nu este nici ea mai prejos, singura lor problemă a fost că au sosit după nebunii de dinainte. Fanii s-au bucurat însă, și asta este tot ce contează.

Când vorbim de bulgari, în general ne place să facem mișto. Castraveți, capul mare, știți voi, temele tradiționale. Numai că Last Hope nu intră în categoria aceasta sau vin să demonstreze că Bulgaria știe și ea foarte bine unele lucruri. Un metalcore bine închegat, și pe care aleg să-l arunce direct în sufletul ascultătorului. Băieții nu iau prizonieri, nu le place, ei cântă la obiect, direct, sincer, agresiv și făcând un show de zile mari. De altfel au parte de un club de fani destul de bine pus la punct și asta nu este de mirare, pentru că atitudinea și show-ul sunt de zile mari. Dacă i-ați ratat, nu faceți asta și data viitoare.

Și vine clipa în care Maria Arhipova intră pe scenă alături de personajele ce compun Arkona. Recunosc, am fost reticent cu rușii. Mi-am făcut temele de ceva vreme, mi le-am repetat și cu puțin timp înainte de festival, dar Arkona a depășit tot ceea ce am studiat acasă. O făptură până la un punct diafană și delicată, Masha Scream și-a condus impecabil hoarda de sălbatici pusă să-i asigure spatele. A intrat pe scenă în piele, purtând pe umăr o blană. Prima oară m-am gândit la cum reușește să reziste, pentru că afară nu era deloc rece, iar la asta mai adăugăm și temperatura luminilor de pe scenă. Apoi m-am gândit la blana de pe ea. La capitolul diafan și delicat, varianta ar fi fost să primească o blană de urs sau lup de la un admirator. La capitolul sălbătăcie și la modul în care aborda și interpreta partiturile, mi-a trecut prin cap că Masha poartă pe umăr pielea unui rus care nu a fost foarte amabil cu ea. Nu mai contează. Cert este că Mama Rusie a trimis la București un detașament de talent și artă așa cum doar este capabilă să producă și că acesta și-a demonstrat valoarea pe scenă, în mijlocul publicului. Incredibili. Așa au fost Arkona, combinând ce au vrut și când au vrut.

Punctul central al recitalului celor de la Moonspell l-a reprezentat Alma mater. Când piesa aceea a început să răsune peste Arenele Romane, tot ce se întâmplase până atunci s-a schimbat. Nu la fel de bine a fost și în rest. Moonspell a fost o formație care a produs un album de debut fantastic și apoi a început, cumva, să se piardă singură. Deși au încercat să atragă audiența cu piese de pe toate albumele, audiența a ales să reacționeze mai ales la cele mai vechi. Și, nu știu dacă din fericire sau nefericire, ea decide. Așa că Moonspell au fost Moonspell când au trecut prin istoria cerută de public, și au fost Moonspell care au fost cândva Moonspell când au avansat către vremurile mai moderne. Nu este prima formație portugheză care se pierde, aș spune, și Heavenwood având un drum aproximativ asemănător. Nu știu dacă este o regulă, dar două la rând spune ceva. Altfel, Moonspell au arătat ca o trupă extrem de rutinată, care știe ce face și știe ce are de oferit. Chiar și când publicul nu este de acord cu ceea ce știe ea despre asta.

Derrick Green a încheiat, din punctul meu de vedere, disputa cu Max Cavalera. Ținând cont de activitatea ambilor, aș spune că primul este mai în formă, mai inspirat, mai agresiv și mai în Sepultura decât a fost Max vreodată. Și nu neapărat doar Sepultura de acum. Trupa sună excelent, îndoaie scena, Derrick este gata să smulgă și ultima bucată de agresivitate de la piesele sale, doar că există ceva care nu este la locul său. Nu știu ce. Și aici am avut de-a face cu preferințele publicului. Câtă vreme trupa a stat pe piesele mai noi…am avut parte de o atmosferă normală. Când a trecut la ceea ce a fost cândva Sepultura, totul a sărit în aer. Iar Roots bloody roots, în noapte, cu oameni care după ora 1 mai au energie să mai primească totul, ei bine, asta este o declarație. O prezență excelentă a brazilienilor dar, repet, lipsită de ceva. Nu știu ce, nu știu cum, dar lipsește. Poate că până la urmă este vorba de dimensiunea afectivă, și aici nu se poate rezolva nimic.

Publicul… a fost incredibil. A dansat, a dormit la beție, a făcut tot ce era de făcut într-o asemenea situație. S-a comportat absolut admirabil și cu respect față de celălalt. Rar vezi așa ceva, chiar și prin cluburi care pot adăposti maximum câteva sute de persoane, dar să vezi asta într-un loc în care s-au adunat câteva mii! A demonstrat, practic, faptul că începem să ne spălăm și asta nu poate aduce decât lucruri bune pe viitor. Când înțelegi că libertatea ta se oprește la încălcarea libertății celorlalți, totul este perfect.

Blackhawk Security, firma de pază a serii, a oferit cea mai mare surpriză a evenimentului. Avându-l pe Andrei Irode la conducere, s-au implicat în tot ceea ce a însemnat acest eveniment. Tot ce s-a întâmplat pe scenă și în afara ei a constituit exemplul clar al faptului că paza nu înseamnă nici stopare, nici prevenție, ci participare activă la un eveniment unde respectiva firmă este parteneră. A fost fabulos să-l vedem pe Andrei Irode ajutând reprizele de stage diving și crowd surfing, pentru a se asigura că nimeni nu are de suferit, implicându-se direct în atitudinea publicului, protejând-o, de fapt. Și la fel de fabulos a fost să vezi reacțiile oamenilor firmei față de persoanele aflate de multă vreme în stare de ebrietate. Așa ceva nu cred să mai văd, mai ales dacă vom avea parte de altă firmă. Sunt peste 2 ani de când știu un singur lucru: unde apar Blackhawk Security, voi veni acasă liniștit. De aseară au mai adăugat o dimensiune: venirea acasă fericit, după ce vezi că ei sunt cei care te ajută să te exprimi.

Despre organizare în sine, numai cuvinte bune, iar. Probabil că așa a fost să fie, să iasă extraordinar. Intrarea și ieșirea s-au făcut lejer în ciuda oamenilor adunați acolo, cozile la jetoane (ahhh!) au fost cel puțin decente, cozile la bere nu prea au existat pentru că oamenii s-au mișcat excelent, iar dispunerea punctelor respective a fost făcută perfect.

Nu pot să nu amintesc din nou ceea ce consider eu a fi o prostie, adică reducerea accesului la toaletele obișnuite ale Arenelor doar pentru fete și instalarea ecologicelor pentru băieți. Și asta nu numai pentru că nimeni nu vine la concert să facă vreo tâmpenie în toaletele alea, mai ales când există pază, sau pentru că este ilogic să nu permiți unui om să se spele pe mâini, lucru care ține de o minimă igienă, absolut necesară. Nu. Mai ales pentru că, în seara respectivă berea și-a cerut drepturile și cum în fața ecologicelor era coadă pe mai multe rânduri, mulți au ales să meargă și să rezolve problemele în spatele lor. Așa că persoana care a avut ideea aceasta a avut câte ceva de adunat ca rezultat al ei. Poate acest lucru îi spune ceva și decide să aducă lucrurile în situația de logică.

Să ne auzim cu bine de la următoarea cântare!

 

About BogDan

Sunt un geniu. Egocentric, infernal și răsfățat. Sunt contestat și contestabil. Nu servesc meniuri din palmă și aștern în cuvinte strict ceea ce simt. Urăsc ipocrizia. Nu sunt tolerant și corect politic. Nu-mi iubesc țara. Cel mai important, dresez nervurile răsucite ale frazei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

BIGTheme.net • Free Website Templates - Downlaod Full Themes