Sticky

Maximum Rock Festival, 2 zile: tot ce nu a tinut de muzica

Vom începe cu Cezarul. Cezarul fiind organizarea. Pe care o consider aproape de perfecțiune, de la primul la ultimul detaliu. Intrarea s-a făcut rapid, fără probleme. La jetoane nu s-a stat la coadă pentru că fetele de acolo se mișcau încântător de repede. La fel se mișcau și cei de la servire, și tot în sarcina lor să pun și aparenta predilecție de a zâmbi și de a ne ura distracție plăcută când treceam să mai schimbăm berea. Faptul că în sala de concert nu s-a fumat este un mare plus. Deși între locul pentru fumat și sală trecerea era liberă și fumul putea circula, lucrurile s-au simțit în plămân. Se putea respira. Hainele, ajuns acasă, nu le-am mai aruncat direct în mașina de spălat.

Am apreciat și spațiul pus la dispoziția celor care au sosit acolo cu CD-uri, tricouri și alte produse de profil. Mi s-a părut suficient și oferind destul loc pentru ca eventualii curioși să vadă dacă au ceva de ales. Poate mai puțin inspirată să fie punerea Drum Stage aproape de intrare, cu câteva canapele dispuse în drumul către sala mare, însă poate că asta a fost și o decizie de marketing, pentru ca lumea să fie tentată să se oprească și acolo în drum către concerte. Cu atât mai mult cu cât garderoba era la doi pași, așa că mai toți se opreau în zona respectivă.

În sfârșit, loc și pentru presă, asta incluzând și zona aferentă dedicată, dar și pit-ul amenajat pentru fotografi. Semn că există și așa ceva, deși trebuie spus că nu prea des. Pit-ul a fost suficient de mare pentru ca fotografii să nu-și facă treaba fie aplecați, fie înghesuiți ca sardeaua în conservă, iar locul în care au putut fi lăsate din mâna aparatele și sacii aferenți a folosit de minune celor care cară după ei kilograme întregi de echipament. Felicitări organizatorilor pentru că s-au gândit și la acest aspect și sper ca el să fie perceput ca un exemplu de civilizație și de respect reciproc.

Despre pază nu sunt multe de spus. Nu prea ai ce spune când cei care o asigură sunt Blackhawk Security. Iar ei nu s-au dezmințit nici de data asta. Și-au făcut treaba așa cum știu că și-o fac, fără să iasă în evidență în mod voit, fără să forțeze lucrurile, zâmbind, fiind degajați, lucru care se simte și-n atmosfera de la concertele la care sunt prezenți. Pentru că firma clasică, aia cu angajați uitându-se urât și costumați de război duce până la urmă…la război, la frustrări, la înfruntări de mai mici sau mai mari dimensiuni. Blackhawk Security demonstrează că se poate cu prietenie, respect și încredere reciprocă. În plus Andrei Irode s-a dovedit din nou omul care iese din pielea sa, ajutând spectatorii să facă absolut tot ce și-au dorit, sesiunile de stage diving plecând exact din mâinile sale. Ar fi trebuit să vedeți încrederea cu care aceștia se lăsau în mâinile sale ca să înțelegeți întregul tablou. Cert este că Irode și oamenii săi devin pe zi ce trece parte integrantă a unui spectacol de acest gen, deși nu au nici pe departe așa ceva în “job description”, și-n plus le-ar fi mult mai ușor să facă strict lucrul pe care sunt chemați să-l facă. Și asta vorbește de implicare. Felicitările mele Andrei, felicitările mele Blackhawk Security, deși o asemenea atitudine are și riscurile sale. Să sperăm că nu le vom vedea vreodată devenind realitate.

Mergem la public. Mult prea puțin pentru 2 zile în care puteau vedea stiluri și abordări diferite. Poate o fi fost speriat de eclecticul propus de Maximum Rock Festival. Poate de vremea de afară. Poate de locul în care este amplasat Turbohalle, unde se ajunge cumva decent, dar dacă este noapte nu se pleacă la fel. Taxiurile, dacă vin, vor curse mai lungi. După 23:00 este discutabil cu metroul. Transportul de noapte nu există, deși RATB spune că da și oferă și program. Ei, vă spun asta pe pielea mea, nu există. Există doar din centru, probabil că de acolo pot fi mai ușor verificați șoferii, plus că sunt fițele mai mari. Din periferie nu ducem pulimea, ne este lene. Sau silă. Ninsoarea o fi contribuit și ea la absenteism, deși aș spune că nu cred că există cineva care să-și fi luat bilet și să fi renunțat din cauza ei. Cert este că au fost mult mai puțini oameni decât ne așteptam. Așa că și spectacolul pe care-l oferă spectatorii a fost mai redus, deși nu a lipsit.

Ne-am delectat în schimb cu un stimat domn de la standul Jack Daniel’s care se apucase să bage mișcare de club pe metale grele. Rupt în figuri, nene. Nu vă spun cum arăta treaba asta. E ca și cum m-aș duce eu să dau din plete pe dubstep, într-o așezare de-asta de IQ-uri subunitare cu pretenții de superioritate. Oricum, momentele acelea mi s-au părut de un cocalarism rar întâlnit. Și na, știam că apucăturile de gen se tratează cu J&B și Guță, nu cu Jack și Unleashed. Să trecem și de asta. Sper să nu ajung să văd și a doua oară așa ceva.

Și ajungem la partea finală. La sunet. Și aici spun că în multe momente am fost departe de a spune că acolo am avut parte și de…sunet. Și că suficiente recitaluri au fost parazitate de modul în care se auzeau. În față distingeai cu greu instrumentele. Pe margine mai era cum mai era, dar fără să te îndepărtezi prea mult spre capătul halei. Mai pe la mijloc lucrurile deveneau aproape perfecte, totul era echilibrat. Dacă te duceai spre zona în care se făcea legătura cu locul de fumat aveai din nou probleme. Desigur, de la locul de fumat se auzea…nu vă pot spune cum. Trebuia să fiți acolo ca să vă dați seama.

A lua o hală și a spune că acesta este un loc unde se pot da concerte este ușor. Probabil că și eu pot face asta. Vopsesc ceva pereți, aduc niște canapele, pun niște fâșii de material pe deasupra, să pară valuri, fac o instalație de aer care nu face față mai ales acolo unde se fumează, adaug o garderobă și gata, am spațiu de concerte. Vorbesc foarte serios. Mult mai greu este ca acesta să fie cu adevărat așa ceva. Comparând cu ceea ce am văzut din 2011 încoace eu aș spune că un sunet mai slab decât în Turbohalle nu am auzit decât în “Safe House”. Ei bine, Turbohalle are cam aceleași probleme cu sunetul, deși tot restul condițiilor sunt net superioare, ba aș spune că sunt lux pe lângă ce am văzut cândva în Popa Nan. Este o hală industrială departe de a fi pregătită de concerte, în care lucrurile ies sau nu bine, chestie care oricum nu ține nici de sunetist, nici de altceva. Bine, mai trebuie să trec și prin experiența care se cheamă “Berăria H”, s-ar putea ca Turbohalle să urce în clasament. Sau poate că voi avea surpriza să văd că începe să se lucreze la acustică, dacă tot se dorește ca locul să fie în continuare utilizat pentru concerte.

Până atunci…eu cred că denumirea care ar putea îmbrățișa cel mai bine ce s-a întâmplat în cele 2 zile de Maximum Rock Festival nu este Turbohalle, ci Turbogoale. Ar fi rebranding-ul perfect.

Să ne auzim cu bine de la următorul concert.

About BogDan

Sunt un geniu. Egocentric, infernal și răsfățat. Sunt contestat și contestabil. Nu servesc meniuri din palmă și aștern în cuvinte strict ceea ce simt. Urăsc ipocrizia. Nu sunt tolerant și corect politic. Nu-mi iubesc țara. Cel mai important, dresez nervurile răsucite ale frazei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

BIGTheme.net • Free Website Templates - Downlaod Full Themes