Sticky

Maximum Rock Festival, ziua 1: Damian Wilson, vocalul complet

Ostilitățile Maximum Rock Festival au fost pornite de Neutron. Îi mai văzusem în deschiderea concertului Mercenary din toamna anului 2013, când m-au impresionat. Și acolo tot ei au fost primii. Ceva thrash, ceva death, niște elemente progresive care să pigmenteze exprimarea, totul numai de bine. I-am regăsit cu același chef de cântat și, deși la ora la care au evoluat lumea probabil că încă era pe acasă, au făcut show, pe cât s-a putut face. La final le-au oferit puținilor fani bețele și penele cu care au cântat, ceea ce vorbește despre respect. Respect și din partea mea și sper să-i mai văd.

La rând au fost I’m The Trip. Iar aici am dat-o cumva în alternativ, chestie cu care nu sunt de acord încă de când a apărut genul ăsta muzical pe lume. Cu toate acestea, sibienii au avut o prestație de apreciat și aș putea spune că s-au distrat de minune pe scena de la Turbohalle, chiar dacă publicul sosit mi-e clar că nu era al lor. O mențiune pentru cea care ocupă postura de basist al trupei, Adi Seven. Doamna a avut propriul său show și m-a bucurat enorm să văd asta, pentru că rari sunt cei care având bass-ul reușesc să și interpreteze ceea ce oferă din el. Așa da.

Krepuskul au schimbat genul, și de la alternativ am trecut la un death-metal. Serios, executat ca la carte și reușind să pună în mișcare personajele adunate în fața scenei. Krepuskul nu mi s-au părut a aduce ceva care să fie nou sau care să spargă normele genului, deși ei vorbesc și de lucruri experimentale în muzica lor, dar asta nu-i împiedică să sune actual și proaspăt. O prestație care m-a făcut atent și care m-a făcut să-mi notez undeva că trebuie să-i mai ascult pe acasă. Trecând de asta, aș spune că dacă s-a dorit ca festivalul să adune cât mai multe genuri muzicale la un loc, atunci au fost alegerea perfectă pentru death-metal.

Și pe scenă urcă Threshold. Trebuie să recunosc, a fost trupa pe care am așteptat-o cel mai mult în prima seară de Maximum Rock Festival. Și da, am primit lucruri la care nu mă așteptam. Nu neapărat de la recitalul trupei, care la final a ajuns să fie de-a dreptul plictisitor prin repetitivitatea și cantonarea de care dădea dovadă. Progresivul pe care-l clamează ei mi s-a părut mai mult un power/heavy mai lălăit, dar acum fiecare are gusturile sale. În schimb Damien Wilson a făcut spectacol. Probele de sunet ne-au oferit interpretări aflate între gospel și soul. După aia, la începutul concertului, a pus fanii să cânte “La Mulți Ani” unei domnișoare aflate în public. Iar în restul concertului a dovedit că este unul dintre cei mai tehnici soliști vocali pe care am avut șansa să-i ascult. Una peste alta eu spun că prima seară merge la el, măcar din punctul meu de vedere. Iar cine are prilejul să-i vadă ar face bine să nu ezite. Măcar pentru Damian. Altfel, asta nu pot nega, Threshold este extrem de masivă și din punct de vedere instrumental, componenții ei fiind tehnicieni redutabili.

Conform programului, Tristania. Adică urma ceva gothic. Și aproape că am adormit. Tristania nu spune nimic nou, ba aș putea spune că este la același punct la care sunt 100 de alte trupe ale genului. Așa că am avut parte, din punctul meu de vedere, de un recital numai bun să te joci “Angry birds” pe telefon, dacă-l aveai, pentru că nimic de pe scenă nu mi s-a părut a fi de bine. Lucrul care-i salvează este Mariangela Demurtas, dar nu neapărat prin voce și abordare, nici una dintre ele deosebite, ci prin show-ul pe care-l face și charisma aparte de care dispune. Atât, că personal nu m-a prins deloc aparența de “frumoasa și bestia”, adică încercarea de combinație cu Kjetil Nordhus. Ideea a fost întotdeauna frumoasă, dar aici este prea simplist executată. În plus, conceptul de “beauty and the beast” vreau să-l opresc la cea mai bună formă pe care a avut-o vreodată, adică Tarja Turunen și Marco Hietala. Să notăm pozitiv prestația lui Kjetil, din nou, mai ales la nivel de spectacol.

La urmă, Evergrey. Adică atracția finală a serii, adică power/prog. Trupă cu fani la București judecând prin prisma numărului celor adunați la scenă. Păcat că au uitat o parte din versuri și că au avut probleme și cu chitara. O fi fost de la alcool, zic eu, căci din prima clipă în care i-am văzut urcând pe scenă am avut senzația strictă a faptului că domnii au consumat serios înainte de a sosi în fața publicului. Nimic rău, rock-ul merge cu gagici și alcool, dar merge și cu respectul față de cei care au plătit bilet să te vadă. Iar când nu stai bine pe picioare și te bălăngăni în fața microfonului, și-n plus ai uitat și versurile, treaba asta aș spune că nu mai este respect. Un recital neașteptat de slab prin prisma a ceea ce credeam că vom primi de la ei, dar detaliile le-am oferit deja mai sus. În plus au fost reci. Mai reci decât orice altă trupă pe care am văzut-o în cele 2 zile. Curios, în condițiile în care se “încălziseră”. Păcat. Așa că Evergrey rămâne în amintirea mea ca marea dezamăgire a festivalului de 2 zile de la Turbohalle.

About BogDan

Sunt un geniu. Egocentric, infernal și răsfățat. Sunt contestat și contestabil. Nu servesc meniuri din palmă și aștern în cuvinte strict ceea ce simt. Urăsc ipocrizia. Nu sunt tolerant și corect politic. Nu-mi iubesc țara. Cel mai important, dresez nervurile răsucite ale frazei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

BIGTheme.net • Free Website Templates - Downlaod Full Themes