Sticky

Cronica de concert: Celelalte Cuvinte, 20 de ani de Armaghedon

Ploua când am luat taxiul. Nu ploua infernal, dar sunt sigur că ploua în mansarde. Sunt la fel de sigur că nu ploua în luna lui martie, pentru că telefonul meu arăta că este vorba de 6 decembrie. Scârțâia asfaltul sub roți, șoferul încerca să înfiripe o conversație, pe mine nu mă interesa nici că pleacă Sânmărtean de la Steaua, nici că o să se deschidă Auchan. O să am Auchan în cartier, da, la două stații de mine. La două stații de mine am și un cimitir. Ambele îngroapă ceva. Însă bon primești doar de la unii din ei.

Taxiul mă duce încet spre club. Mă opresc în drum să-mi iau un prieten. Mă anunțase de vreo 2 săptămâni că mergem să-i vedem. Pe cine “să-i vedem”? Și de unde schimbarea asta în mine, eu, ăla care nu vreau să văd pe nimeni și dacă se întâmplă să vreau, oricum nu vreau să aud ce are acel “cineva” de spus? Nu, nu era schimbare. Erau ei, trupa aceea care ne transformă în proprii noștri lupi la fiecare concert pe care-l susține, și erau ei, neamul blestemat să înțeleagă ce transmit Cuvintele. Neamul blestemat să-i înțeleagă și pe alții într-o lume în care neînțelegerea este temelia avansului. Avansul spre zidirea oricărei șanse, desigur. Spectatorii. De ei vorbesc. Nu vine oricine la Celelalte Cuvinte.

Fabrica, plină. Am sosit devreme. Totul rezervat, urc în clubul vecin, îmi duduie urechile pe o muzică pe care-mi închipui făpturile lascive eviscerând de sensuri orice urmă de logică a normalității. Bass-ul îmi risipește fumul de țigară, un nene cu o voce gravă rostește câteva cuvinte repetate obsesiv, așa este când ai vocabularul scurt, repeți de patru ori singura frază care-ți iese, pe o canapea aflată la doi pași de mine văd un el și o ea zâmbind tâmp la bicicleta din tavan, numai că aceasta nu le va măsura niciodată nimic, pentru că roata se învârte ciclic doar pentru ce este lăsat să fie așa.

Ne facem socotelile, e vremea de Fabrica, urcăm, și ne frecăm la ochi. Lupii sunt pe scări, coadă la bilete, nici nu mai știu de când nu am văzut așa ceva acolo. Lucrurile s-au înclinat în sfârșit, am ieșit de prin cotloanele mizere ale unui oraș care ar merita pus la pământ, ne-am făcut curaj să auzim din nou că suntem din răsărit și să ne purtăm crucea asta, majoritatea noastră nu în acel Răsărit, ci de la dimineață la dimineață, acele clipe când te ridici din pat, te uiți pe geam și conștientizezi că a început o nouă zi într-un infern pe care-l putem duce doar noi, românii. Răsăritul nostru de zi cu zi, în cartierele cu shaworma la ofertă.

Se urcă pe scenă. Celelalte Cuvinte sunt acolo. Începe “Armaghedon”, această…nici nu știu cum să-i spun, această viață în mijlocul vieții, realizată din tot ce am trăit, suferit și simțit vreodată aici, în spațiul ăsta de care ne cramponăm atât. Celelalte Cuvinte pun în scenă tot ce are neamul ăsta în sânge. Ba fac și mai mult: transformă tot ceea ce nu ai vrea să auzi în ceea ce te apuci să urli, fiecare vers, unul după altul, într-o cadență din care nu te poți opri.

Călin. În mijlocul scenei. Își privește colegii, privește publicul. Zâmbește. Zâmbește ca niciodată. Nu sunt sigur că l-am văzut vreodată pe Călin zâmbind ca în seara aceasta. “Și nu ne-a fost în suflet greu/Neștiind pe cine-n solda cui/Șiret ademeniți mereu/Am ucis în numele Lui”. Călin este în fața ta, la doi pași de scena aia de care te sprijini, orice ai face nu ai alt drum, de data asta trebuie să fii tu, iei versurile acestea, ți le bagi în suflet și le accepți așa cum sunt. Ca pe o Biblie. Una despre care am spus de mii de ori că trebuie rescrisă. O ascultați altfel la concertele lor, de ce ați vrea să o citiți altfel? Ți-aduci dintr-o dată aminte că erai cândva mai mic, că nu aveai nimic, că-ți doreai să ai ceva, aaaaa. Acum ai. Un palton de catifea. Îl porți ca pe un sicriu, cu un capac închizându-se exact acolo de unde ar fi trebuit să se deschidă lumea. Lumea ta. Aaaaa, lumea ta. O să am, ai avut, uite paltonul, zâmbești prin el, atârnă pe tine cum atârnă discursurile pentru soldații morți, wow, ce comparație, și dintr-o dată înțelegi. Trebuia să ai pe rând, din când în când, chiar un bun cuvânt. Rostești câteva cuvinte bune la adresa celorlalți. Nu găsești nici măcar un singur bun cuvânt pentru tine. Cine-i viu, cine-i mort? Mai ales, la ce folosește un caftan?

Leontin. La tobe, la setul ăla care se zguduie din temelii, setul despre care am mereu senzația că va sări din podea, că va ieși din șuruburi, un singur set de tobe am mai văzut în situația asta, cel al lui Portnoy, deși mult mai lipsit de substanță, de sânge pe note. Poc-poc-poc, poc-poc-poc, tobele, Călin, Leontin, tobele, încep să-ți spună ceva. Poc-poc, poc-poc, poc-poc, ai priceput ritmul, ah, da, tic-tac, tic-tac, tic-tac, Leontin e orologiul care te măsoară, timpul pleacă, bătaie după bătaie, timpul pleacă, timpul moare. Nu-ți pasă, zâmbești, mamă ce bine dă în ele, așa-ți spui, și dintr-o dată pricepi. Poc-poc, tic-tac, poc-poc, tic-tac, poc-poc, tic-tac, timpul nu măsoară cât a mai rămas, așa ai fi veșnic, ceea ce auzi nu moare, nu are cum, poc-poc, tic-tac, ai înțeles, Leontin măsoară ce n-ai făcut când trebuia să faci, ce a trecut pe lângă tine, ce a murit. Poc-poc, tic-tac, au mai trecut 2 minute, nu ai făcut nimic și nici măcar nu știi să repari balanța aia stricată.

Tiberiu. Incredibil ce instrument și-a ales omul ăsta, învechit, Bach ăla cânta pe ceva asemănător, doar că era mai mare, avea mai multe clape și mai stătea și pe scaun, iar Tiberiu stă în picioare. Curge din clapele alea tot ce ai vrut și nu ai vrut, tot ce ai visat și nu ai avut curaj să obții. Curge dragostea pe care ai distrus-o cu mâna ta, curge nisipul Costineștiului așezat peste lacrimile vărsate pentru cine nu merită, curge drumul spre casă, undeva într-o zi nefericită zi de vară, drumul ăla lung pe care trebuie să-l faci repede și care-n același timp este ultimul pe care ți-ai fi dorit să-l faci. Vezi clape albe, clape negre, vin sunete de-acolo, încerci să le aduni pe toate, vezi din nou drumul acela, alb, negru, alb, negru, alb, negru, ca pe o blestemată stradă bucureșteană, marcajul pe mijloc, mizeria în părți. Nu ești atent. Nu ai fost nici când l-ai ascultat pe Bach. Clapele acelea, el, Tiberiu, îți ofereau o ieșire. Ai dat din cap, ai sărit, îți spui că ai înțeles ce ai auzit, însă ai fost incapabil să vezi roz, maro, galben, verde. Îți trebuie un fum ca să intri în stare? Păcat. Afli târziu, însă cromatica vieții nu se trage pe nas.

Marcel. Acolo, întotdeauna. Trăirea aceea interioară pe care poate o urăști, pentru că nu o înțelegi. Duduie bass-ul ăla, degetele i se mișcă magic pe corzi, acum ar trebui să fac pe deșteptul și să scriu ceva de degetele magice ale lui Midas, așa e mișto, plus că figura de stil este cunoscută. Numai că eu mă gândesc la Kandinsky, la expresionism. Perspectiva lui, modul în care crezi că nu reacționează, viața aceea din spatele cărnii, năpustind toate zidurile către tine, punându-ți el însuși cătușele din care trebuie să te eliberezi. Ce simplu ai crezut că este, uite, are o chitară cu mai puține corzi, cântă la ea, și Marcel încerca să te facă atent că te pierzi, și tu nu ai nimic de pierdut, nu ai avut niciodată nimic, nici măcar pe tine, ce Kandinsky, ce expresionism, ce mesaj…! Marcel era ultimul drum către tine. Cel mai dur, cel mai dureros, cu fântână, cu suspine, cu sacrificiu, trebuia să vezi! Și ai ratat din nou, ai ratat pentru că ai ratat mereu, nici măcar nu știi asta, dar nu e vina ta, nu? Nu a fost niciodată. Băăă, ce cătușe, ce, ăsta e David Copperfield? Ai dreptate, nu e. Tu trebuia să fii. La evadarea ta.

Ovidiu. El, care veghează peste toți. Omul din mâna căruia tot acest amalgam iese având forma perfectă. Omul care apare din când în când, zâmbind, știind, oferindu-se. Caftanul lui Călin. Ceasul lui Leontin. Culorile lui Tiberiu. Evadarea lui Marcel. Tarantino, frații Coen, Almodovar, Trier…ar fi incapabili să adune la un loc un asemenea amalgam și să-i dea o formă finală care să amestece atât de bine visul, realitatea, existența, imaterialul. Ovidiu îi culege pe fiecare, îi trece prin sufletul său și-i scoate la iveală sub forma aceea în care sunetele trec de artă și devin operă. Omul acesta aparte, trăind toate cele de mai sus și fiind destinat să le ofere formă.

Și se termină. Ca tot ce este bun, sunetele merg în noapte. Unii le duc acasă, le păstrează alături de ei. Alții le lasă la ușa clubului, acea ușă la care au rămas mulți alți lupi pe-afară, pentru că spațiul nu-i putea adăposti pe toți. Și dimineața haita nu mai există. Există lupii care merg în locurile în care devin oi, prea timizi să fie agresivi și-n public. Mâine mai trece o zi, mai moare ceva, se mai șterge o amintire, se mai acoperă un regret. Sunt lupii bine îngrijiți, care au învățat comenzi. Nimic nu este mai actual decât Pavlov în prezentul de zi cu zi.

Însă în câteva colțuri de lume există și lupi ale căror răni au supurat. Îi vezi uneori pe stradă, privirea lor te sperie, apropierea lor produce spaimă. Știi de la prima vedere că nu sunt oamenii care să ia prizonieri, care să accepte, care să se încadreze, care să adopte nivelarea. Sunt acei rari oameni care mai înalță zmeie, care mai trăiesc pentru o scânteie. Sunt lupii incorecți politic, sunt lupii sălbatici, fără de stăpân de conjunctură, sunt lupii care nu pot fi făcuți să mănânce din palmă.

Lupii care vor reveni, până la ultima suflare.

Armaghedon. Album. 20 de ani de la lansare. Călin Pop – chitară, voce. Leontin Iovan – tobe. Tiberiu Pop – clape. Marcel Breazu – bass. Ovidiu Roșu – sunet.
Celelalte Cuvinte.

Club Fabrica. 6 decembrie 2014.

 

About BogDan

Sunt un geniu. Egocentric, infernal și răsfățat. Sunt contestat și contestabil. Nu servesc meniuri din palmă și aștern în cuvinte strict ceea ce simt. Urăsc ipocrizia. Nu sunt tolerant și corect politic. Nu-mi iubesc țara. Cel mai important, dresez nervurile răsucite ale frazei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

BIGTheme.net • Free Website Templates - Downlaod Full Themes